Pe 14 septembrie, Comisia Europeană se lăuda cu o nouă propunere de regulament prin care înființa un program de 120 milioane € pentru acces gratuit la Internet prin Wifi în parcuri, piețe, biblioteci și clădiri publice. Toată lumea părea fericită și a fost … o zi întreagă.
Pe 15 septembrie, Curtea Europeana de Justiție s-a pronunțat în cazul Tobias Mc Fadden versus Sony Music Entertainment Germany GmbH și a decis că nimeni nu poate furniza acces la Internet prin Wifi fără parolă, fără să se expună unor consecințe drastice.

Ups. Păi cum așa? Ori e liber și gratuit ori se cere înregistrare pe undeva … deci îl cam plătim cu datele noastre. Și cum o sa cer parola în mijlocul parcului? De la cine? Și ce date trebuie să furnizez?
Dar cum de le-a venit idea asta? Simplu:

Tobias Mc Fadden este proprietarului unui magazin de corpuri de iluminat din Germania, în care oferea access la Internet gratis și fără parolă, până când casa de discuri Sony a pretins că cineva a descărcat ceva ce le aparținea prin wifi-ul domnului Mc Fadden și a cerut să fie indicat făptașul. Evident că identificarea e imposibilă într-un wifi deschis tuturor, așa că Sony a cerut să fie despăgubită cu 800 € de Mc Fadden, cel care a dat accesul la Internet.

În principiu, furnizării de Internet sunt scutiți de răspunderea pentru faptele utilizatorilor grație articolului 12 din directiva E-Commerce, dar de data asta, CJUE a spus că nu e chiar așa.
Da, furnizorul este protejat dar, dacă 1. are un Wifi 2. cineva se simte lezat 3. nu are datele utilizatorului pentru a îl face responsabil pe acesta … furnizorul devine responsabil. Instanța îl poate obliga să pună o parolă sau să înceteze oferirea accesului.

Și uite așa, la nici o zi după sărbătoarea Internetului la liber … l-au luat înapoi. Ca în bancul cu Radio Erevan:
“E adevărat că Ivan Ivanovici a câștigat o Lada la loto?
Răspuns la Radio Erevan: în principiu da. Însă nu a fost Ivan Ivanovici ci Piotr Petrovici. Si nu era mașină, era o bicicleta. Și n-a câștigat-o, i-a fost furată.
Restul e corect.”